În balanţă
Moto:”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău, căci dragostea este tare ca moartea.”
(Cântarea Cântărilor 8:6)
Dragostea este tare ca moartea… Dacă a fost dragoste, atunci de ce ne-am chinuit atât de mult unul pe altul? Şi nu vei nega. Rănile au fost capitale, de ambele părţi. Mi-ai spus lucruri la care dacă mă gândesc, mi se strânge inima şi simt cum devine piatră. Ţi-am spus lucruri la care nu ştiu cum reacţionezi sau ce efect au asupra ta… însă pe mine ma apucă ameţeala dacă meditez la ele. M-ai rănit. Şi ţi-am întors – nu obrazul, ci moneda. Nu ura, nu insulta, nu dispreţul. Ci a mai mare dintre pedepse: răceala. În timp, te-ai convins şi tu de usturimea ei.
Şi dacă nu ne este dat să fim împreună, de ce atâtea mistere? De ce, în clipa morţii, chipul tau mi-a apărut în minte? Poate era un semn divin că te las pe tine în urmă, că tu nu poţi fi lăsat singur… că nu trebuie să te părăsesc. Sau, poate, dacă aş fi murit atunci, te-ai fi învinovăţit prea mult, ai fi suferit prea mult. Iar Dumnezeu a îngăduit să mai fiu ca să îţi leg ţie rănile… se prea poate.
A fi sau a nu fi… asta-i întrebarea. Vorbele astea au fost ca un stigmat pentru noi. Întotdeauna (?) să fim în cumpănă, să ne îndoim… Nu, greşesc. Gândul rău e de la diavol. Dumnezeu niciodată nu intenţionează a ne chinui prin ceea ce ne oferă…
Se întâmplă ceva ciudat. Eu multă vreme nu m-am mai rugat pentru tine, aşa cum aveam obiceiul. Ştii asta. În tot timpul ăsta, imaginea lui Cristos mi-a persistat în minte, dar atât de clară, încât părea aievea. Tăcea. Era foarte calm. Un chip extrem de frumos prin blândeţea ce-o emana. Dar părea îngândurat. Nu zâmbea.
De când am început să mă rog din nou pentru tine.. dar, aşa, din toată inima, ceva s-a schimbat. El zâmbeşte. Zâmbeşte tot timpul. De lucrul acesta să nu te îndoieşti.
–…
Îmi aduc aminte de ce povestea Richard Wurmbrand despre un creştin ortodox, coleg de celulă şi despre zâmbetul lui Hristos:”Am să vă povestesc despre un alt creştin ortodox. Acesta nu era preot, ci un simplu ţăran. În ţara noastră, tăranii sunt adeseori analfabeţi. Acesta citise Scriptura, dar nici o altă carte pe lângă ea. Acum stătea în celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni de cultură care fuseseră întemniţaţi de comunişti. Acest ţăran sărman încerca să-l convertească pe un membru al Academiei de Ştiinţe, dar tot ce primea în schimb era numai batjocură.
<<Domnule, nu vă pot explica prea multe. Dar eu umblu cu Iisus, vorbesc cu El şi Îl văd>>.
<<Fugi de-aici cu basmele tale că-L vezi pe Iisus. Cum Îl vezi pe Iisus?>>
<<Păi nu pot spune cum Il văd. Îl văd. Sunt mai multe feluri de a vedea. În vise, de pildă, vezi multe lucruri. Pentru mine e de-ajuns să închid ochii. Acum îl văd pe băiatul meu în faţa mea, acum o văd pe nora mea, acum îmi văd nepoţelul. Oricine poate vedea. Şi mai este o vedere. Îl văd pe Iisus.>>
<<Îl vezi pe Iisus?>>
<<Da, Îl văd pe Iisus.>>
<<Şi cum arată? Cum Se uită la tine? Arată liniştit, mânios, deranjat sau bucuros că te vede? Zâmbeşte vreodată?>>
<<Aţi ghicit. Îmi zâmbeşte.>>
<<Domnilor, veniţi să auziţi ce ne spune omul acesta. Face haz de noi. Spune că îi zâmbeşte Iisus. Arată-mi, cum îţi zâmbeşte?>>
A urmat unul din cele mai frumoase momente din viaţa mea. Ţăranul deveni foarte, foarte serios. Chipul lui începu să strălucească. Astăzi în Biserică sunt mulţi teologi care nu cred toată Scriptura. O cred numai pe jumătate sau pe sfert. Uneori, nu cred minunile. Eu o cred pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbări la faţă – nu ca a lui Iisus – dar am văzut ceva deosebit. Am văzut feţe trălucind.
Pe chipul ţăranului apăru un zâmbet. De aş fi fost pictor, aş fi pictat acel zâmbet. Era o urmă de tristeţe în el, din cauza sufletului pierdut al învăţatului. Dar era şi multă nădejde în acel zâmbet. Era şi atât de multă iubire şi înţelegere, dar şi o încredinţare că acel suflet va fi salvat. Întreaga frumuseţe a cerului era pe chipul său. Chipul său era murdar, dar pe el strălucea zâmbetul minunat al cerurilor.
Profesorul şi-a plecat capul şi a spus:<<Domnule, ai dreptate. L-ai văzut pe Iisus. Şi ţi-a zâmbit.>>”
–…
Privind la Hristos, văd că iertarea e unicul refugiu de nebunia suferinţei. Dar o iertare genuină, fără a aştepta ceva în schimb.
“–Cred, Doamne, ajută necredinţei [neputinţei, n.n.] mele!”
