[ch.dickens]

–Să-ţi spun?

……………………

Mă dor celulele sufletului de atâta.. aşteptare. Zbucium, ca şi cum nişte fluturi invizibili ţi se zbat în inimă, ameţindu-te, alinându-te. De atâta.. tine.

E de mirare că nu vezi nimic. Poate că niciodată n-ai văzut.

Şi da, interiorul capătă accente de pustnic, s-a obişnuit cu singurătatea. Şi nu mai vrea. Vindecare. Sau poate că vrea prea tare, cine ştie..

–Mă doare că nu pot fi eu-toată în prezenţa ta.

–Mă doare că nu îmi înţelegi limbajul cordului. Nici TIC-ul, nici TAC-ul nu mai au traducere, nici corespondent în dicţionarul tău..

–Mă doare.. dar ce mai contează ce mă doare? Oricum, am căzut în capcana lui Doi, if you know what I mean.. şi am învăţat să-mi duc poverile singură.

–Tu cine eşti? Nu te mai pot defini.. Şi asta doare cel mai tare.. Ştiu doar că..

 ..te..

–Să-ţi spun?..

15.01.2012

Moto:”Le voi da o altă inimă, (…) ca să…”

Ezechiel 11:19-20.

La început, era o mică Flacără. Ba nici măcar o mică Flacără nu puteai s-o numeşti… Era ceva infim, ca o pâlpâire, ca Lumina unei Stele aflate la mii de ani lumină distanţă de Tine..

Şi în acel întuneric, te-ai simţit atracted şi ai vrut să te apropii să vezi ce e.. Afară, vântul urla a gol iar stelele de pe Cer pieriseră Toate.. În Suflet, bătea acelaşi crivăţ, parcă îngheţându-ţi venele..

Te-ai apropiat şi ai privit.. Era.. Stea? Ori Lacrimă? Părea.. mai mult Lacrimă. Te-ai uitat în juru-ţi. Nimeni. Ai dus mâna la obraz şi.. da, acolo, era un Semn, dar venind de la o Lacrimă ce se răcise de mult.

–Eşti a mea?, ai întrebat.

Şi Lacrima-Stea a început să strălucească, parcă îţi vorbea. Privind în ea, ai reuşit să-ţi citeşti cutele cele mai adânci ale fiinţei.

Crusta a căzut, dar în locul ei o Durere inimaginabilă a răsărit.

Nu-ţi mai era Frig. Erai all Foc Şi Pară. O flacără, o Torţă.

–Flacără, luminează!… Învinge Frigul şi Spaima şi…

30.12.2011, 00:7

Moto:”Be STILL and know that I AM GOD!”

Holy Bible

O Tăcere asurzitoare îmi Biciuie întreaga ființă.. dar plouă cu vise iar Sufletul e Gata, e afânat, numai bun de Răsădit!

Chipul meu e asemeni unei Cruste – Înveliș dur sau Înveliș făcut, Devenit Tare. Nu mai puțin sensibil, dar Tare! Un amalgam de paradoxuri..

Mai trebuie să picure deasupra mea Trei lacrimi de Cer – Copac de cireș Înflorit roz și Uneori sângeriu, dar mai ales Alb. Copac firav revărsând asupră-mi ale Sale petale!

Cât aș mai vrea să Își reverse ale Sale Petale!

Dar nu mă cutremur decât eU, în Clipa asta de tăcere Asurzitoare. Parcă se sparg Timpanele Sufletului și ale Timpului, făcând loc numai Devenirii..

Durere ascuțită, fără geamăt, Liniștită și Lumina Orbitoare.. dar nu mai e Durerea Mea, așa cum credeam. E Durerea Alt-cui-va.

Moto:”How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d; ”

[alexander pope, Eloisa to Abelard]

Întorc fila timpului.. retrospectiv.. prea intens. Iubire intensă ce-ţi gravează sufletul. Din păcate, prea intensă şi prea fascinantă ca să se materialeze. Trebuie să rămână Mit.

Nici măcar cioburile de amintire parcă nu le mai am. Şi ce altă iluzie mai mare decât amintirea?

Totul s-a transformat în nisip de aur şi s-a scurs în clepsidra timpului.

Gol te naşti şi gol pleci. Nu iei nimic cu tine. Persistă până în ultima clipă iubirea – minunea tuturor minunilor. Resurecţia la superlativ.

Şi dacă trupul moare – sufletul întinereşte. Lasa-l să întinerească. Prin înţelepciune.

Trebuie să mai întorc o foaie. Să mă detaşez de trecut. Să rămân singură cu singurătatea mea, ce, mai nou, mi-a devenit o armă.

Ca să pot visa la şansa unei noi Revelaţii  – trebuie să uit. Să uit. Să întorc o nouă pagină. Tabula Rasa?!..

Meditaţie: Am ajuns la concluzia că nu se poate.. NU se poate – Nota Bene! NU SE POATE fără inima pură. Nu merge.. Dacă te ştii greşit, nu te poţi avânta şi oricât de bine ai ascunde în suflet vina, tu, în adânc ştii.. Sfat: păstrează-ţi inima curată, chiar dacă suferi! Sau, dacă o ai întinată, dă-o la curăţat! E singura viaţă ce se merită trăită – aceea în puritate şi în iubire..

Sunt recunoscătoare că îmi îndrepţi paşii, îmi dai bucurie acolo unde nu există un motiv al bucuriei şi Te chem în inima mea încă o dată, încă o dată, să o sfinţeşti cu şi de Prezenţa Ta, încă o dată!

Numai a Ta mână dătătoare de viaţă – şi ce balsam “Se” răspândeşte!.. Nu ştiam că Mâinile-Ţi miros a nard curat!

Moto:”În natură nimic nu se pierde (…) totul se transformă.”

[antoine-laurent lavoisier]

Când eram mică, mă jucam singură. Mă bucuram de păpușa mea, aveam o relaționare profundă cu ea. Păpușa mea era prietena mea cea mai bună – cu ea îmi împărtășeam tristețile și nici măcar nu era nevoie de cuvinte.. Ne înțelelegeam din priviri. Odată, cineva mi-a luat cu forța păpușa din mâini și mi-a bătut-o. Am plâns cu lacrimi amare! Nu înțelegeam de ce râde în hohote.. Când, finalmente, mi-am primit păpușa înapoi, am strâns-o înfiorată la piept, de teamă ca cineva să nu mi-o mai ia..

Când eram mică, mă jucam singură. Singurătatea nu mă apăsa.

Când am crescut, Dumnezeu mi-a luat „păpușa favorită” din mâini, mi-a luat Absolutul Meu.. și am țipat, cu lacrimi amare! Dar Dumnezeu nu mi-a mai dat păpușa înapoi. –Fără Absoluturile tale, îmi zise! Și m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeul meu îmi e și cel mai mare dușman.

A durut îngozitor, dar luându-mi Absolutul, Dumnezeu m-a făcut să alerg după El. Și această căutare a fost răsplata cea mare!

–Tu doar vroiai să îmi lărgești spiritul, să mă faci să ating culmi de neimaginat, dar cât de răzvrătită am fost! Să plâng de tristețe pentru ce am pierdut sau de fericire pentru ce mi-ai dat în locul Absolutului Meu?

[nicolae steinhardt, jurnalul fericirii]

Suferința poate crea multă confuzie. Sunt oameni care te frâng, după ce le ștergi lacrimile de pe obraz. Sunt prieteni care îți înfig cuțitul în spate, rejucând un rol de Iudă. Uneori, chiar și persoana iubită te dezamăgește. Încerci să nu regreți nimic, toți suntem oameni… putem greși. Iartă, iartă! Iubește! Continuă să iubești. Nu fiindcă ar merita. Ci fiindcă tu ești un mesager al Tatălui!

Singurătatea e atât de apăsătoare! Chinul atât de intens! Paharul îmi tremură în mâini! –Tată, nu pot să îl beau, strig. Deși tremur din toată ființa, nu se varsă nici o picătură. Cerul e atât de albastru! Și sunt atâtea stele.. –Tată! Dar nimic. Nici un răspuns. Trebuie să îl bei, căci tu ești un mesager al Tatălui.

Ai primit sărutul trădării. Și poate asta te-a durut cel mai mult, că trădarea s-a făcut printr-un sărut. Îți lași inima sfâșiată, îți lași inima jertfă.. arde, arde! Dar, taci, îndură. Nu țipa. Tu ești un mesager al Tatălui.

Mulțimea te huiduie, parcă toți te-au părăsit.. Unde e fratele meu? Unde e sora mea? Unde sunt prietenii mei? Unde e Dumnezeul meu? El, doar El e cu mine. Dar El tace. Prin urmare și eu tre să tac, rabd – sunt un mesager al Tatălui.

M-au și întins pe cruce.. E fascinant să privești Cerul – dar totul cu un preț. De la un punct – suferința nu mai poate fi măsurată, nici descrisă – doar simțită. Și când suferința fizică atinge cote maxime, pe alt portativ începe să cânte suferința mentală. Acesta e un cu totul alt Concert.

Nu mai știu ce mi se întâmplă. Și șoptesc încet : Binecuvântat fii Tu, Doamne, Tată! Binecuvântat ești Tu. A Ta e toată gloria!

Nici eu nu înțeleg ce zic. Dar altceva nu pot rosti. Va veni eliberarea? Nu știu! Dar până atunci… la Tine gândesc, la Tine gândesc.. și am nevoie de Tine, te iubesc… sunt și eu un mesager al Tatălui!

[orice îndrăgostit]

Mereu te-am căutat pe la toate ușile, de nebună.. plângând, crezând că mi te va da cineva. Oamenii au râs și au spus că tu ești doar o iluzie.. Dar am continuat să te caut. Am continuat să lupt, să plâng.. să bat la uși.

Într-o zi, chiar te-am găsit și nu mi-a venit a crede că tu erai! Te-am tratat ca pe-un străin, poate să mă răzbun pentru toții anii fără tine.

Câtă suferință! Câtă suferință fără ochii tăi!

[nicolae iorga]

Oamenii vin pe pământ ca o ploaie de flori.. Văzut-am curgând din eter potop de flori.. de toate culorile.. și având toate parfumurile.. Unele dulci, unele amețitoare…

De câte ori mă aplec să iau o floare de jos și să o închid în suflet, mâna parcă îmi arde.. O scap, involuntar și-mi zic, tristă: Nu era floarea mea!

Și deși poate, nu era floarea mea, sufletul îmi plânge..

–Încă o floare.. Încă o mână arzândă.. Încă o floare…

[Cântarea Cântărilor]

Încerc să-mi epurez mintea de pasiune, să mă eliberez mental de tine. Dar cum să fac asta, dacă nu o doresc realmente?

Cine mai înțelege viața? Eu m-am pierdut în povestea noastră.. prea scurtă, prea intensă. Nu mai am puterea de a lupta!

Te văd în toți trecătorii, pe stradă.. Te descifrez printre coperțile unei cărți sau, privind spre cer, sunt uimită, văzând că stelele îți pulsează numele..